La stanga!

Anii electorali sunt cei mai interesanti pentru un economist neimplicat in lupta politica. Numai in aceasta perioada poti sa vezi cu adevarat ideologia din spatele fiecarei persoane angrenate in lupta electorala. De exemplu, pentru mine, 2012 este inca o dovada ca in Romania clasa politica, indiferent de numele partidului, adopta o ideologie cu influente de stanga.
Articol aparut in Finantistii

In numai patru luni din acest an am avut patru exemple clare ca in Romania gandirea liberala, gandirea care militeaza pentru decizii individuale, dreptul de proprietate, competitie, piata etc., a fost exilata in lumea virtuala a blogurilor.

Primul exemplu este oferit de dezbaterile referitoare la salariile din sectorul public. Atat Guvernul, cat si Opozitia sunt de acord cu o marire a acestor salarii. Unde se despart este la justificarea care ar trebui sa sustina aceasa marire. Opozitia spune ca motivul Guvernului este electoral, in timp ce Guvernul sustine ca repara o nedreptate (facuta de aceeasi grupare politica). Bineinteles, nici unii, nici altii nu vorbesc despre costul pentru societate sau despre costul de oportunitate (ce s-ar putea face cu acesti bani daca nu s-ar folosi pentru salarii).

Al doilea exemplu a venit in contrapartida la marirea de salarii din sectorul public si a fost propus cu jumatate de gura: reducerea CAS. Guvernul vrea sa scada contributiile pentru angajati, Opozitia spune ca e mai bine pentru angajatori. Dar, de fapt, nimeni nu vrea sa implementeze foarte tare aceasta masura asa ca “they agree to disagree” pentru ca ar trebui sa rezolve problema unui deficit in bugetul asigurarilor sociale pe termen scurt. Si asta ar necesita taieri masive de cheltuieli in alta parte.

Al treilea exemplu este oferit de aceasta data de opozitia politica: cresterea salariului minim pe economie. O masura care poate aduce alegatori, asa ca nu este respinsa de Guvern, dar, deocamdata, nici “imbratisata”. Ce nu spune nimeni inca este ca o asemenea masura e responsabila pentru existenta somajului ridicat in special in randul tinerilor.

Iar al patrulea si cel mai recent exemplu este si acela care, dupa parerea mea, a ingropat gandirea liberala la nivelul clasei politice actuale: propunerea unei legi prin care se elimina restituirea in natura a proprietatilor confiscate de statul roman si limitarea la numai 15% din valoarea evaluata a proprietatilor confiscate.

Pana acum niciuna dintre aceste propuneri nu a fost acceptata. Dar, din pacate, acest lucru nu schimba nimic. Riscul pentru noi, ca societate, este reprezentat de lipsa unor solutii care sa ridice potentialul de crestere al Romaniei si, in ultima instanta, bunastarea tuturor cetatenilor. Tot ce s-a prezentat pana acum arata lipsa unui interes sau viziune pentru urmatoarea etapa de dezvoltare a economiei. Si, mai grav, o intoarcere la ideile de stanga in care statul preia rolul cel mai important in economie.

Din pacate, este greu sa convingem clasa politica din Romania ca aceste idei nu vor duce la o dezvoltare durabila atat timp cat in UE se calca in picioare spiritul capitalismului. Totusi pentru Romania exista o sansa si daca vrem un exemplu ar fi bine sa ne amintim ca cea mai puternica perioada de crestere economica din ultimii 20 de ani a venit dupa consolidarea fiscala din perioada 2000-2004 si reducerea impozitelor din 2005.

3 thoughts on “La stanga!

  1. Cumva mă îndoiesc că un cost salarial de nici 1000 de lei, din care doar 540 ajung efectiv la angajat “este responsabila pentru existenta somajului ridicat in special in randul tinerilor”. Din contră, aş zice mai degrabă că un salariu net de 540 de lei este o barieră serioasă pentru acceptarea unui post, o cauză reală pentru o migraţie accentuată a forţei de muncă şi pentru subdezvoltare. Atâta timp cât diverse forme de ajutoare ajung la o sumă apropiată de salariul minim, dispare orice motivaţie pentru muncă. Dacă stai acasă primeşti 350 de lei, dacă munceşti 8 ore pe zi, primeşti 540. E ridicol.
    O familie cu doi soţi angajaţi pe salariul minim pe economie, deci cu un venit de 1080 lei net pur şi simplu nu poate trăi. Teoretic, asta nu este treaba angajatorului. Practic, însă îl afectează, atât direct, cât şi indirect. Direct, printr-o volatilitate mare a personalului, printr-o slabă motivaţie a acestuia. Indirect, printr-o putere de cumpărare scăzută.
    Teoria ne spune că “piaţa” îl va obliga pe angajator să acorde salarii mai mari. Practica arată însă că nu se întâmplă acest lucru decât în anumite zone, firmele profitând fără nici o jenă de o marfă ieftină.
    În ce măsură ajută creşterea salariului minim?
    Depinde de nivelul la care se face creşterea. Dacă se mai adaugă 30-40 de lei, nu se va întâmpla nimic. Dacă s-ar dubla şi ar ajunge la nivelul Poloniei, de exemplu, unde este aproximativ 1500 de lei:
    – s-ar elimina din munca “gri”, respectiv cei care primesc o parte din salariu oficial, o altă parte neoficial;
    – firmele vor fi obligate să devină mai performante pentru a acomoda creşterea;
    – pe termen scurt va creşte şomajul fiindcă nu toate firmele vor putea acomoda această creştere;
    – va creşte puterea de cumpărare, ceea ce se va traduce în creştere economică.
    De unde vor veni banii?
    – Redistribuire. În multe companii româneşti prea puţin din plus-valoarea creată ajunge la cei care o creează. Sună comunist, ştiu, dar este o realitate.
    – Creştere de competitivitate. My Way or the Highway. Angajaţii vor trebui să muncească mai serios, firmele vor trebui să fie mai atente cu managementul.
    – Creştere generală a economiei. Unele firme nu vor face faţă şi vor fi eliminate. Clienţii lor se vor duce către cele rămase. Prin creşterea salariilor, va creşte puterea de cumpărare.
    Inflaţia?
    Există contrargumentul că creşterea salariilor se va regăsi integral în costuri. Nu este obligatoriu. Cel mai bun este creşterea preţului benzinei/motorinei care însă nu s-a regăsit în majorări de preţ generalizate. Din contră, suntem în deflaţie şi încă într-o perioadă economică de scădere. Atâta timp cât nu vor exista semnale ferme că economia creşte susţinut şansele de inflaţie sunt mai degrabă mici. După criza anilor ’90, economia a început să crească din 2000. Abia după 2005 a început “febra consumului”, deci au fost nevoie de 5 ani de creştere economică şi o schimbare de regim pentru a se consolida optimismul. Să nu uităm că era şi ţinta 2007, aderarea la UE, care a avut şi ea contribuţia ei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s