Politica monetara este mai simpla cand accepti realitatea

Realitatile alternative sau lumile virtuale prind in special la persoanele care se simt neindreptatite de aceasta lume. In lumile virtuale acestea pot sa se exprime dar pot sa-si si ascunda limitele sau incompetentele. Bineinteles ca la un moment dat ajung sa deteste lumea reala si sa traiasca doar in cea virtuala, alternativa.

Au o singura problema, doar deciziile din lumea reala au consecinte reale. Iar problema pentru cei din jur apare atunci cand acestia iau decizii in lumea reala bazate pe informatii sau comportamente din lumea virtuala.

Banca centrala a devenit in ultimul an o institutie care s-a refugiat in lumea virtuala. O lume in care taxele inca sunt mari. Din momentul in care deflatia a aparut in Romania, BNR a refuzat sa accepte aceasta realitate. A construit indicatori care sa-i confirme o opinie preconceputa in speranta ca nu va pierde din credibilitate. Astfel desi dinamica preturilor masurata de INS si observata de noi toti in lumea reala arata deflatie BNR a construit indicatori care aratau preturi in crestere. In comunicarea cu noi cei din lumea reala ne spunea ca nu putem sa vedem rata inflatiei in crestere pentru ca informatia era “ecranata”. A mers atat de departe incat a inventat expresii fara sens in lumea reala inflatie negativa care se traduce prin crestere negativa doar pentru a nu folosi cuvantul deflatie. Si bineinteles a facut exact ce orice alt dependent de lumea virtuala ar fi facut, a atacat public direct sau indirect pe oricine ar fi sustinut altceva.

Daca acest demers s-ar fi stopat doar la nivelul retoricii nu ar fi fost o problema. Numa ca asa cum explicam si atunci in aceasta opinie , Evolutia inflatiei arata esecul dar mai ales provocarile politicii monetare, decizii luate in lumea reala pe baza unor informatii din lumea virtuala pot distruge o economie. Banca centrala nu este un tanar cu probleme sociale care isi gaseste refugiul online. Nu. Banca centrala este o institutie care ia decizii pentru noi in numele nostru cu efecte imediate dar si pe termen lung.

Totusi se pare ca in ultimul timp banca centrala incepe sa observe realitatea noastra de zi cu zi. Rata inflatiei chiar si in lumea virtuala a BNR a tot scazut iara acum este mai aprope de zero decat de tinta. BNR a renuntat la cuvantul “ecranare” din comunicate si pare ca intelege ca suntem intr-un moment dificil si greu de inteles in economie. Deflatia este mai reala ca oricand si in acest sistem suboptimal cu banca centrala este cam singura care poate sa faca ceva.

Din pacate deciziile luate in ultimele 12 luni pe baza informatiilor false din lumea virtuala (fara scaderi de taxe) se vad astazi si vor influenta economia si in perioada viitoare. Lupta BNR in lumea reala cu inflatia din lumea virtuala a influentat negativ alocarea de resurse din economie si bineinteles ne-a costat crestere economica reala atat pe termen scurt cat si pe termen lung.

Conferinta de presa din aceasta saptamana mi-a dat speranta ca BNR se trezeste la realitate. Sper sa nu fie ceva temporar.

 

Grafic 1: Rata inflatiei masurata de INS si observata de noi. Rata inflatiei pe care o folosim cand luam decizii. Rata inflatiei care arata ca dobanda reala a crescut si explica de ce preturile inca nu cresc.

infmai2016.001

 

Grafic 2: Estimarile BNR pentru rata inflatiei din lumea virtuala – unde nu exista scaderi de taxe. Chiar si acolo dinamica a scazut constant dupa scaderile de taxe si chiar si acolo rata inflatiei este mult sub tinta astazi. Este normal pentru ca deciziile pe baz informatiilor din lumea virtuala au AFECTAT rata inflatiei din lumea reala.

infvirtuala.001

 

Referinte:

BNR – Raport Asupra Inflatiei (August 2015, Noiembrie 2015, Februarie 2016, Mai 2016)

BNR- Hotararile CA al BNR pe probleme de politica monetara (2015, 2016).

Florin Citu – August 2015 “Politica monetara a trecut brusc la descurajarea cresterii economice”

Florin Citu – Octombrie 2015 “Evolutia inflatiei arata esecul dar mai ales provocarile politicii monetare”

Florin Citu – Noiembrie 2015 “Informatii despre performanta politicii monetare de la inflatia de baza”

 

P.S. Rapoartele FMI au raman o sursa de amuzament. FMI imprumuta din retorica BNR si foloseste doi indicatori de inflatie. Da, in lumea reala observam deflatie dar in realitate avem inflatie dar nu putem sa o vedem pt ca este mascata de scaderile de taxe. Si de unde vine aceasta inflatie din lumea virtuala? Din cresterea reala a salariilor ne spun expertii FMI. Ok. Si cum ati calculat domnilor si doamnelor experti FMI salariile reale? Relativ la rata inflatiei observata, normal. Este clar acum nu? Daca FMI ar fi calculat salariile reale relativa la rata inflatiei din lumea virtuala atunci cresterea era mai mica. Este greu cu punctele de referinta.

Advertisements

16 thoughts on “Politica monetara este mai simpla cand accepti realitatea

  1. La raft nu e deloc deflatie, ci inflatie in toata regula si nu vorbim de preturi sezoniere.
    Cred ca lipsa concurentei reale din retail + disparitia efectului 9% va aduce inflatia spre 2%+

    1. la nivel personal este posibil sa nu vedem deflatia… este o greseala pe care o facem toti. sigur, s-ar putea ca si INS sa masoare gresit dar nu am cum sa lucrez altfel decat cu data oficiale. In acelasi timp avem un al indicaor, preturile productiei industriale care arata deflatie. avem mai multe indicii..

      1. Sper ca sunteti constient ca fenomenul deflatie implica altceva decat invocati dvs. Aceasta ar implica o amanare a consumului, ceea ce nu este cazul. In plus preturile productiei industriale (la nivel agregat) au rate negative, din nou, din alte motive (ex: preturi materii prime). Poate ar trebui sa va uitati la cele ale bunurilor de consum, care ar fi mai relevante din punctul asta de vedere (care sub nicio forma nu arata “deflatie”). Care ar mai fi indiciile, in conditiile in care la raft incep sa se vada scumpiri?

      2. fenomenul deflatie implica multe lucruri, depinde de unde il privesti. Eu zic sa mai cititi si altceva. Incercati Selgin “Less than Zero: The Case for a Falling Price Level in a Growing Economy”, de exemplu. In acelasi timp eu cred ca sunteti constient ca rata inflatiei de astazi este in principal efectul politicilor monetare din trecut (dar si astepari). Dar CORE2 ajustat oare ce reprezinta? era negativ inainte de scaderile de taxe.

      3. Cand spuneti ca inainte de scaderile de taxe CORE2 ajustat era negativ, la ce perioada va referiti? Ca in mai 2015 era pozitiv (+1 la suta).

      4. CORE2 ajustat a fost negativ in noiembrie 2013 in cea mai mare parte din cauza extinderii cotei reduse TVA la paine. Daca va uitati pe graficul facut de dvs. veti vedea ca incepand cu septembrie 2014 rata devine pozitiva (aprox. 1 la suta, disipare efect TVA). Ceea ce vreti dvs sa spuneti este ca inflatia de baza nu este afectata de modificari de taxe, ceea nu este adevarat. Painea, alimentele (ex. carne, lapte, ulei) intra in componenta CORE2 ajustat, din aceasta cauza in iunie 2015, acesta a scazut mai mult decat IPC: ponderea alimetelor in CORE2 ajustat este mai mare decat cea in IPC, ceea ce inseamna ca si impactul este mai mare.

  2. BNR confirma implicit “Astfel in 2010 sau in 2013 BNR arata spre inflatia de baza care nu era la fel de volatila ca cea masurata de IPC si ne spunea ca politica monetara livreaza preturi stabile in conformitate cu mandatul. Numai ca din noiembrie 2013 fara sa explie de ce nu a mai inclus informatia despre inflatia de baza in comunicatele publicate dupa decizia de politica monetara. Misterul este simplu de rezolvat. Din noiembrie 2013 inflatia de baza intra in teritoriul negativ. Aici aparea problema pentru BNR. Exact acele preturi pe care sustinea ca le influenteaza prin politica monetara scadeau si erau cel mai departe de tinta.”

    1. Cred ca este o chestiune de comunicare si de modul in care vrei sa transmiti ceva. Totusi, in continuare cred ca nu se poate vorbi de deflatie. Iar politica monetara nu avea cum sa influenteze scaderile de TVA.

      1. BNR si pe urma cititi Selgin ” Comparativ cu Raportul asupra inflaţiei precedent, traiectoria ratei anuale a inflaţiei CORE2 ajustat consemnează o revizuire în jos pe întregul interval de prognoză. Şocurile favorabile de ofertă manifestate în trimestrul III a.c. reprezintă principalul determinant al revizuirii majore a coordonatelor inflaţiei de bază în al doilea semestru al anului curent şi primul semestru al celui viitor. Pe lângă şocurile de ofertă menţionate, dar în relaţie cu acestea, la revizuirea în jos a traiectoriei inflaţiei CORE2 ajustat contribuie plasarea anticipaţiilor inflaţioniste ale agenţilor economici la valori mai scăzute, un aport suplimentar avându-l şi proiectarea deviaţiei PIB la valori uşor mai favorabile dezinflaţiei10. O influenţă de sens contrar este exercitată de reevaluarea ascendentă a contribuţiei preconizate a preţurilor de import în prima jumătate a anului viitor, în principal pe seama dinamicii din perioadele recente a cursului de schimb al leului, în timp ce pentru restul intervalului de prognoză inflaţia importată a fost revizuită la valori marginal mai reduse, pe fondul unei evoluţii uşor mai favorabile a preţurilor externe comparativ cu runda anterioară.”

  3. 11.06.2019 Bucharest, Romania, E.U., U.N., N.A.T.O. too
    Dear mr.Senator Ph.D. Ma.Director economist mr.Florin Cîțu,
    please let me use both my diplomatic and economist, strictly formal experiences(up to this moment). Both them, to support my never-ended thesis of the continuous direct importance, for the different types of statistics in any economic process, everywhere. When only from that, we may see where the direct connection between ‘economics’, ‘professionalism’(full correctness) and ‘culture’, is.
    In result, would you please let me remind you about my continuous official and also private accusations, in who shares on, the continuous guilt. That upon the continuously stable bad and almost identical statistics, since 2000 on. In both Romania and the United Nations, as a whole. For that, please let me quote you down from our official books(classes) of ‘Economy’ and ‘Administrative Management’, within the Bucharest Academy of Economic Studies(where I’ve started to be a post-graduate student, in 2003 first).
    I quote: ‘economia ca știință studiază modul în care oamenii identifică și utilizează resursele rare cu folosințe alternative pentru satisfacerea diferitelor nevoi’(..)’considerate ca fiind atiît determinate, condiționate, dar și orientate printr-o serie de factori(de ordin politic, social, economic, administrativ, cultural etcaetera).(..). Resursele economice reprezinta elementele si imprejurarile utilizate-direct sau indirect-sau utilizabile ca premise la producerea si obtinerea de bunuri economice. Legea rarității economice., constă in aceea ca volumul, structurile si calitatea resurselor.. raritatea ec. Este starea de tensiune intre resursele economice limitate si nevoile nelimitate ce trebuiesc satisfacute, cu ajutorul lor..Raritate si alegere.Costul oportunitatii. Teoria economica studiaza modul in care societatea identifica si utilizeaza resursele rare de care dispune in satisfacerea diferitelor nevoi’(pag.12-13)
    Citez acum din cartea de management administrativ(tiparita gtot la Editura ASE), Curs-carte din care am dat d.a. examen, in anul 2003(cu aprox.9 -10 ani, inaintea examenului meu final de titularizare masterala).Citez: ‘’La origine, studiul aqdministratiei se baza pe 4 piloni’ tehnicile de investigatie ale administratiei(pg.19); conceptiune despre ‘stat’(pg.25)..Administratia publica are ca scop realizarea unor(..), recunoscute de catre stat Este strins legata, de: puterea legiuitoare care ii circumscribe obiectul; puterea judecatoreasca, ale carei hotariri sunt applicate si executate adeseori in sfera administratiei publice; puterea executive fara insa a se identifica, cu aceasta..administratie publica=ansamblul organelor care, pe baza legii si in executarea acesteia, realizeaza….(pg.33)(..)administratia este renumerată, civilă, laică..selectivă[(pg.399) Regimul politic existent intr-o țară influențează substantial administrația statului respective(pg.46)Administrația și regimul democratic.. principiile care guvernează delegarea contractuală(pg.135)(..)clasificația economică oferă explicații asupra naturii economice a cheltuielilor statului și permite analizarea repercursiunilor lor asupra diferitelor sectoare ale circuitului economic și, deci, integrarea finanțelor publice in contabilitatea naționala’’
    And now, please let me connect the permanent valid economic principles(theories in which we’re both Masters and Experts, too). With CULTURE(synonym for both a professionalism an I.Q., over the average)..And I’ll do that, for pasting down a communication I’ve written down yesterday; and its permanent support, in the articles from ‘Dilema Veche’(the most from all magazines of culture, I believe). Thank You so much for your neverended strictly on-line support, dear Senator Ph.D.Ma Director mr.Florin Citu. Unchanged, ever: since you’ve returned in Romania, at least…
    Copiez articolele(intre ghilimelele si sursa de rigoare). Nu scriu cine sunt autorii acestor articole, mai ales a.i.sa previn interpretarea exagerat de stupidă că eu aș face ori aș dori să fac pe blogul dumneavoastră și oriunde, comunicare politică ori de afaceri, d.a.:

    1. ‘Mineriada de hîrtie’
    Aparut in Dilema veche, nr. 786, 14-20 martie 2019
    Ziarele și o sumedenie de forumiști par să fi descifrat, în sfîrșit, misterul răului care strică țara. S-au identificat vinovații! E vorba de elitiști trădători, de intelectuali plătiți de Soros și de oculta mondială, de ONG-uri subversive și de securiștii acoperiți ai „statului paralel“. Guvernanții vor să facă ceva salvator, dar nu prea au putere. Puterea e în mîinile unui „organ“ tenebros și indescifrabil susținut de teroriștii de la Bruxelles, o gașcă greu de învins cu mijloacele cinstite ale unui justițiar ca Ghiță, ale unui expert ca Iordache, ale unui teoretician planetar ca Tudorel Toader. Pegra nației, calomniatorii sadici ai patriei sînt magistrații care ies în stradă, actorii, filosofii, corporatiștii, gedesiștii etc. Și asta nu de ieri, de azi. Dovada e articolul de mai jos, scris în 1999. O dovadă că lucrurile sînt bine „așezate“ de la bun început, că avem de-a face cu o strategie gîndită pe termen lung, că solida noastră „tranziție“ nu e făcută să treacă…
    România trece printr-un periculos acces de febră. În curtea Securităţii a fost aruncată o grenadă cu inelul tras, dar cineva de acolo a avut agerimea de a o arunca înapoi, aşa încît explozia să aibă loc tot în ograda „civililor“. Comunismul, cu toate relele lui, pare să fie, după ultimele dezvăluiri, produsul „elitelor“ autohtone, respectiv al actualei „societăţi civile“. Chestia cu „Moarte intelectualilor!“ n-a avut efectul scontat. Dar putem organiza acum o amplă operaţiune de murdărire a lor. Îi putem lichida moralmente, cu rezultate spectaculoase. Pe de o parte, îi azvîrlim astfel în gheara oprobriului public (ei sînt vinovaţi pentru tot, ei sînt marii trădători, marile lichele, coloana a cincea a Securităţii) şi, pe de altă parte, la adăpostul acestei noi mineriade de hîrtie, securiştii înşişi şi comanditarii lor pot să doarmă liniştiţi, dacă nu chiar să chefuiască euforic. Sînt „marginalizaţi“. Sînt descărcaţi de vină, amînaţi pentru judecata de apoi. Elitele, organizate în „grupuri de presiune“ şi în „reţele“ subversive, elitele moralizatoare, găunoase, cu prestigii măsluite şi cu operă nulă, elitele putrede sînt responsabile pentru toate nefericirile poporului. Ei, elitiştii, ei, care fac pe „judecătorii naţiunii“, ei trebuie să dea socoteală pentru colectivizarea agriculturii, pentru Canal şi pentru Piteşti, pentru arestările şi deportările din anii ’50, pentru tezele din iulie, pentru cenzura ideologică şi pentru foametea anilor ’80. Ei l-au omorît pe Gheorghe Ursu, ei l-au bătut pe Paul Goma, ei l-au arestat pe Radu Filipescu, i-au terorizat pe Doina Cornea, pe Mircea Dinescu şi pe Dorin Tudoran, şi au înnegrit zilele lui Dan Petrescu şi ale lui Gabriel Andreescu. Odată demascaţi aceşti răufăcători, aceşti campioni ai masochismului (căci au lucrat constant și ipocrit și împotriva lor înşişi), ţara va intra în ordine. Vom putea construi o Românie nouă şi curată. (…), cu şmecheri prosperi, lepre obraznice şi hoţi veseli.
    Tot soiul de frustrări şi resentimente, tot soiul de antipatii şi răfuieli private sînt ambalate în vestmîntul nobil al campaniei pentru „adevăr“ și dreptate. Uneori, cîntărind calibrul noilor activişti, am impresia că asist la o cruciadă a repetenţilor, bucuroşi că au prins, în sfîrşit, un moment prielnic pentru a da de pămînt cu „tocilarii“. Nu mai vrem „repere“, „modele“, portrete plauzibile. Vrem să ne bălăcim cu toţii în zoaiele marasmului etic şi ale mediocrităţii împărtăşite! Cei mai slabi de înger sînt deja în comă. Ici-colo se aud voci patetice: „Nu mai credem în nimeni!“, „Totul pute!“. Realitatea e o combinaţie asfixiantă de vomisment şi fecală. Ne putem imagina cu uşurinţă un ecran de televiziune pe care apar, solidari, membrii Comitetului Central al PCR şi capii Securităţii, strigînd, ca altădată Dinescu şi Caramitru: „Am învins!“. O mulţime de petarde aiuritoare au explodat, de la o vreme, pe ecranele televizoarelor şi în paginile ziarelor. Observatorul curios şi neimplicat are dinainte o materie de studiu fabuloasă. Un întreg fişier de etică, sociologie, caracterologie, metafizică şi teologie i se oferă abundent, spre analiză şi reflecție. Din păcate, nu sînt neimplicat, iar curiozitatea mea „ştiinţifică“ e obosită. Dar trebuie să spun că lucrul care mă tulbură cel mai mult, din toată această tevatură, este uşurinţa cu care se pun în joc vieţi şi destine, frivolitatea cu care se distribuie zvonul, ipoteza, speculaţia ludică, pura (impură) opinie. Oricine poate spune orice despre oricine. Nu există amendă, nu există răspundere, nu există măsură. S-a dat drumul la libertatea de a imagina scenarii şi culpabilităţi multicolore, ca într-un delirant joc de societate. Ne jucăm de-a îmbrîncitul în prăpastie, „în doi, în trei, în cîte cîţi vrei“. Prelucrăm teme dostoievskiene, cu verva lui Labiche. Suspiciunea generalizată e de rigoare, condamnarea promptă a „aproapelui“, chiar dacă aproximativă sau arbitrară, e la îndemînă.
    În capul meu, judecata purtată asupra cuiva nu are consistenţă şi sens decît dacă se bizuie pe probe limpezi, puse pe masă odată cu verdictul. Deducţiile sofistice, bănuielile vagi, combinatorica mentală aventuroasă nu ajung pentru a incrimina un om. Rişti să comiţi un asasinat moral, să pui un om cumsecade sub un stigmat dezonorant. Rişti, cu alte cuvinte, să devii mai vinovat decît cel pe care îl acuzi. Putem închipui şi o situaţie în care dovezile sînt precare, dar acuzatorul se bucură măcar de un capital masiv de încredere publică, cîştigat şi verificat îndelung, prin isprăvi culturale și civice răsunătoare. Asemenea cazuri sînt rarisime, iar recursul la ele, chiar cînd e vorba de adevărate „monumente“ de moralitate, nu scuteşte de incertitudine şi eroare. La noi însă, avem de-a face cu o situaţie jenantă. Acuzaţiile se fac fără probe convingătoare, iar cei care le fac n-au, de regulă, nici un profil. Gigi, sau Nelu, sau Maricica apar la televizor şi dau cu tunul în „elite“. Sau în cei pe care nu-i au la inimă. Cam asta făceau şi unii mineri cînd, în 1990, dădeau cu bîta în tot ce li se părea că seamănă a intelectual. Trăim aşadar spasmodic, din mineriadă în mineriadă. Acum e vremea mineriadei de hîrtie. Care va fi următoarea?
    2. Mineriada de hîrtie
    Aparut in Dilema veche, nr. 786, 14-20 martie 2019
    Ziarele și o sumedenie de forumiști par să fi descifrat, în sfîrșit, misterul răului care strică țara. S-au identificat vinovații! E vorba de elitiști trădători, de intelectuali plătiți de Soros și de oculta mondială, de ONG-uri subversive și de securiștii acoperiți ai „statului paralel“. Guvernanții vor să facă ceva salvator, dar nu prea au putere. Puterea e în mîinile unui „organ“ tenebros și indescifrabil susținut de teroriștii de la Bruxelles, o gașcă greu de învins cu mijloacele cinstite ale unui justițiar ca Ghiță, ale unui expert ca Iordache, ale unui teoretician planetar ca Tudorel Toader. Pegra nației, calomniatorii sadici ai patriei sînt magistrații care ies în stradă, actorii, filosofii, corporatiștii, gedesiștii etc. Și asta nu de ieri, de azi. Dovada e articolul de mai jos, scris în 1999. O dovadă că lucrurile sînt bine „așezate“ de la bun început, că avem de-a face cu o strategie gîndită pe termen lung, că solida noastră „tranziție“ nu e făcută să treacă…
    3. România trece printr-un periculos acces de febră. În curtea Securităţii a fost aruncată o grenadă cu inelul tras, dar cineva de acolo a avut agerimea de a o arunca înapoi, aşa încît explozia să aibă loc tot în ograda „civililor“. Comunismul, cu toate relele lui, pare să fie, după ultimele dezvăluiri, produsul „elitelor“ autohtone, respectiv al actualei „societăţi civile“. Chestia cu „Moarte intelectualilor!“ n-a avut efectul scontat. Dar putem organiza acum o amplă operaţiune de murdărire a lor. Îi putem lichida moralmente, cu rezultate spectaculoase. Pe de o parte, îi azvîrlim astfel în gheara oprobriului public (ei sînt vinovaţi pentru tot, ei sînt marii trădători, marile lichele, coloana a cincea a Securităţii) şi, pe de altă parte, la adăpostul acestei noi mineriade de hîrtie, securiştii înşişi şi comanditarii lor pot să doarmă liniştiţi, dacă nu chiar să chefuiască euforic. Sînt „marginalizaţi“. Sînt descărcaţi de vină, amînaţi pentru judecata de apoi. Elitele, organizate în „grupuri de presiune“ şi în „reţele“ subversive, elitele moralizatoare, găunoase, cu prestigii măsluite şi cu operă nulă, elitele putrede sînt responsabile pentru toate nefericirile poporului. Ei, elitiştii, ei, care fac pe „judecătorii naţiunii“, ei trebuie să dea socoteală pentru colectivizarea agriculturii, pentru Canal şi pentru Piteşti, pentru arestările şi deportările din anii ’50, pentru tezele din iulie, pentru cenzura ideologică şi pentru foametea anilor ’80. Ei l-au omorît pe Gheorghe Ursu, ei l-au bătut pe Paul Goma, ei l-au arestat pe Radu Filipescu, i-au terorizat pe Doina Cornea, pe Mircea Dinescu şi pe Dorin Tudoran, şi au înnegrit zilele lui Dan Petrescu şi ale lui Gabriel Andreescu. Odată demascaţi aceşti răufăcători, aceşti campioni ai masochismului (căci au lucrat constant și ipocrit și împotriva lor înşişi), ţara va intra în ordine. Vom putea construi o Românie nouă şi curată. (…), cu şmecheri prosperi, lepre obraznice şi hoţi veseli. Tot soiul de frustrări şi resentimente, tot soiul de antipatii şi răfuieli private sînt ambalate în vestmîntul nobil al campaniei pentru „adevăr“ și dreptate. Uneori, cîntărind calibrul noilor activişti, am impresia că asist la o cruciadă a repetenţilor, bucuroşi că au prins, în sfîrşit, un moment prielnic pentru a da de pămînt cu „tocilarii“. Nu mai vrem „repere“, „modele“, portrete plauzibile. Vrem să ne bălăcim cu toţii în zoaiele marasmului etic şi ale mediocrităţii împărtăşite! Cei mai slabi de înger sînt deja în comă. Ici-colo se aud voci patetice: „Nu mai credem în nimeni!“, „Totul pute!“. Realitatea e o combinaţie asfixiantă de vomisment şi fecală. Ne putem imagina cu uşurinţă un ecran de televiziune pe care apar, solidari, membrii Comitetului Central al PCR şi capii Securităţii, strigînd, ca altădată Dinescu şi Caramitru: „Am învins!“. O mulţime de petarde aiuritoare au explodat, de la o vreme, pe ecranele televizoarelor şi în paginile ziarelor. Observatorul curios şi neimplicat are dinainte o materie de studiu fabuloasă. Un întreg fişier de etică, sociologie, caracterologie, metafizică şi teologie i se oferă abundent, spre analiză şi reflecție. Din păcate, nu sînt neimplicat, iar curiozitatea mea „ştiinţifică“ e obosită. Dar trebuie să spun că lucrul care mă tulbură cel mai mult, din toată această tevatură, este uşurinţa cu care se pun în joc vieţi şi destine, frivolitatea cu care se distribuie zvonul, ipoteza, speculaţia ludică, pura (impură) opinie. Oricine poate spune orice despre oricine. Nu există amendă, nu există răspundere, nu există măsură. S-a dat drumul la libertatea de a imagina scenarii şi culpabilităţi multicolore, ca într-un delirant joc de societate. Ne jucăm de-a îmbrîncitul în prăpastie, „în doi, în trei, în cîte cîţi vrei“. Prelucrăm teme dostoievskiene, cu verva lui Labiche. Suspiciunea generalizată e de rigoare, condamnarea promptă a „aproapelui“, chiar dacă aproximativă sau arbitrară, e la îndemînă.
    4. În capul meu, judecata purtată asupra cuiva nu are consistenţă şi sens decît dacă se bizuie pe probe limpezi, puse pe masă odată cu verdictul. Deducţiile sofistice, bănuielile vagi, combinatorica mentală aventuroasă nu ajung pentru a incrimina un om. Rişti să comiţi un asasinat moral, să pui un om cumsecade sub un stigmat dezonorant. Rişti, cu alte cuvinte, să devii mai vinovat decît cel pe care îl acuzi. Putem închipui şi o situaţie în care dovezile sînt precare, dar acuzatorul se bucură măcar de un capital masiv de încredere publică, cîştigat şi verificat îndelung, prin isprăvi culturale și civice răsunătoare. Asemenea cazuri sînt rarisime, iar recursul la ele, chiar cînd e vorba de adevărate „monumente“ de moralitate, nu scuteşte de incertitudine şi eroare. La noi însă, avem de-a face cu o situaţie jenantă. Acuzaţiile se fac fără probe convingătoare, iar cei care le fac n-au, de regulă, nici un profil. Gigi, sau Nelu, sau Maricica apar la televizor şi dau cu tunul în „„elite“. Sau în cei pe care nu-i au la inimă. Cam asta făceau şi unii mineri cînd, în 1990, dădeau cu bîta în studenţi şi în tot ce li se părea că seamănă a intelectual. Trăim aşadar spasmodic, din mineriadă în mineriadă. Acum e vremea mineriadei de hîrtie. Care va fi următoarea ?

    Mineriada de hîrtie Publicat la 16 June 2010
    Articol apărut în Dilema, nr. 354, noiembrie 1999)
    România trece printr-un periculos acces de febră. În curtea Securităţii a fost aruncată o grenadă cu inelul tras, dar cineva de acolo a avut agerimea de a o arunca înapoi, aşa încît explozia să aibă loc tot în ograda “civililor”. Comunismul, cu toate relele lui, pare să fie, după ultimele dezvăluiri, produsul “elitelor” autohtone, respectiv al actualei “societăţi civile”. Chestia cu “moarte intelectualilor” n-a avut efectul scontat. Dar putem organiza acum o amplă operaţiune de murdărire a lor. Îi putem lichida moralmente, cu rezultate spectaculoase. Pe de o parte, îi azvîrlim astfel în gheara oprobriului public (ei sînt vinovaţi pentru tot, ei sînt marii trădători, marile lichele, coloana a cincea a Securităţii) şi, pe de altă parte, la adăpostul acestei noi mineriade de hîrtie, securiştii înşişi şi comanditarii lor pot să doarmă liniştiţi, dacă nu chiar să chefuiască euforic. Sînt “marginalizaţi”. Sînt descărcaţi de vină, amînaţi pentru judecata de apoi. Elitele, organizate în “grupuri de presiune” şi în “reţele” subversive, elitele moralizatoare, găunoase, cu prestigii măsluite şi cu operă nulă, elitele putrede sînt responsabile pentru toate nefericirile poporului. Ei, elitiştii, ei, care fac pe “judecătorii naţiunii”, ei trebuie să dea socoteală pentru colectivizarea agriculturii, pentru Canal şi pentru Piteşti, pentru arestările şi deportările din anii ’50, pentru tezele din iulie, pentru cenzura ideologică şi pentru foametea anilor 80. Ei l-au omorît pe Gheorghe Ursu, ei l-au bătut pe Paul Goma, ei l-au arestat pe Radu Filipescu, i-au terorizat pe Doina Cornea, pe Mircea Dinescu şi pe Dorin Tudoran, şi au înnegrit zilele lui Dan Petrescu şi ale lui Gabriel Andreescu. Odată demascaţi, aceşti răufăcători, aceşti campioni ai masochismului (căci au lucrat constant împotriva lor înşişi), ţara va intra în ordine. Vom putea construi o Românie nouă şi curată. Cu Vadim Tudor vicepreşedinte al Senatului şi, poate, preşedinte, cu Ilie Merce parlamentar, cu Pleşiţă invitat la televiziune ca expert în democraţie, cu şmecheri prosperi, lepre obraznice şi hoţi veseli. Tot soiul de frustrări şi resentimente, tot soiul de antipatii şi răfuieli private sînt ambalate în vestmîntul nobil al campaniei pentru “adevăr”. Uneori, cîntărind calibrul noilor activişti, am impresia că asist la o cruciadă a repetenţilor, bucuroşi că au prins, în sfîrşit, un moment prielnic pentru a da de pămînt cu “tocilarii”. Nu mai vrem “repere”, “modele”, portrete paluzibile. Vrem să ne bălăcim cu toţii în zoaiele marasmului etic şi ale mediocrităţii împărtăşite! Cei mai slabi de înger sînt deja în comă. Ici-colo se aud voci patetice: “Nu mai credem în nimeni!”, “Totul pute!”. Realitatea e o combinaţie asfixiantă de vomisment şi fecală. Ne putem imagina cu uşurinţă un ecran de televiziune pe care apar, solidari, membrii Comitetului Central al PCR şi capii Securităţii, strigînd, ca altă dată Dinescu şi Caramitru: “Am învins!”. O mulţime de petarde aiuritoare au explodat, de la o vreme, pe ecranele televizoarelor şi în paginile ziarelor. Observatorul curios şi neimplicat are dinainte o materie de studiu fabuloasă. Un întreg fişier de etică, sociologie, caracterologie, metafizică şi teologie i se oferă abundent, spre analiză şi reflexie. Din păcate nu sînt neimplicat, iar curiozitatea mea “ştiinţifică” e obosită. Dar trebuie să spun că lucrul care mă tulbură cel mai mult, din toată această tevatură, este uşurinţa cu care se pun în joc vieţi şi destine, frivolitatea cu care se distribuie zvonul, ipoteza, speculaţia ludică, pura (impură) opinie. Oricine poate spune orice despre oricine. Nu există amendă, nu există răspundere, nu există măsură. S-a dat drumul la libertatea de a imagina scenarii şi culpabilităţi multicolore, ca într-un delirant joc de societate. Ne jucăm de-a îmbrîncitul în prăpastie, “în doi, în trei, în cîte cîţi vrei”. Prelucrăm teme dostoievskiene cu verva lui Labiche. Suspiciunea generalizată e de rigoare, condamnarea promptă a “aproapelui”, chiar dacă aproximativă sau arbitrară, e la îndemînă. În capul meu, judecata purtată asupra cuiva nu are consistenţă şi sens, decît dacă se bizuie pe probe limpezi, puse pe masă odată cu verdictul. Deducţiile sofistice, bănuielile vagi, combinatorica mentală aventuroasă nu ajung pentru a incrimina un om. Rişti să comiţi un asasinat moral, să pui un om cumsecade sub un stigmat dezonorant. Rişti, cu alte cuvinte, să devii mai vinovat decît cel pe care îl acuzi. Putem închipui şi o situaţie în care dovezile sînt precare, dar acuzatorul se bucură de un capital masiv de încredere publică, cîştigat şi verificat îndelung, prin isprăvi civice răsunătoare. Asemenea cazuri sînt rarisime, iar recursul la ele, chiar cînd e vorba de adevărate “monumente” de moralitate, nu scuteşte de incertitudine şi eroare. La noi însă, avem de-a face cu o situaţie jenantă. Acuzaţiile se fac fără probe convingătoare, iar cei care le fac n-au nici un profil. Gigi, sau Nelu, sau Maricica apar la televizor şi dau cu tunul în “elite”. Sau în cei pe care nu-i au la inimă. Cam asta făceau şi unii mineri, cînd, în 1990, dădeau cu bîta în studenţi şi în tot ce li se părea că seamănă a intelectual. Trăim aşadar spasmodic, din mineriadă în mineriadă. Acum e vremea mineriadei de hîrtie. Care va fi următoarea?

    • Trubadurii şi arta de a face curte
    Aparut in Dilema veche, nr. 573, 5-11 februarie 2015
    E mort, cel căruia nu îi este dat / Să simtă a dragostei suflare“, cîntă, acompaniat de lăută, Bernard de Ventadour, trubadur născut în secolul al XII-lea, în castelul Ventadour (Limousin), considerat cel mai de seamă cîntăreţ din lirica provensală. Astăzi, în lumea postmodernă, de unde lipsesc tot mai mult entuziasmul, marile elanuri ale iubirii (convertită aproape total în sex), răbdarea, onoarea, poezia (şi chiar lăutele, s-au refugiat la muzeu), ne este tot mai greu să desluşim tîlcuirea unor asemenea versuri, aparent desuete.

    Trubadur este numele dat poeţilor – muzicanţi medievali, care compuneau muzică şi versuri în vechea franceză (limba d’oc vorbită în ţinuturile occitane din Franţa meridională. Ei peregrinau (secolele XI-XIII) de la o curte seniorială la altă, punîndu-şi măiestria şi arta de a cînta iubirea în slujba unei Doamne. Cuvîntul trubadur derivă din provensală (dialect al limbii d’oc) în care trobador înseamnă poet. El derivă din verbul trobar şi înseamnă a găsi, a inventa. Trouverii erau poeţii din nord, printre care s-au numărat Marie de France şi Richard Inimă de Leu. Versurile trubadurilor erau acompaniate la diverse instrumente muzicale (lăută, violă). Cîntecele lor, înnobilate de o muzică derutantă, fascinau prin amestecul de austeritate şi sensibilitate, de fervoare şi gravitate aproape religioasă. Primul trubadur din Europa, Guillaume, conte de Poitiers şi duce de Aquitania, îşi cîntă declaraţiile de iubire profană, folosind formule melodice din liturghia imnului ambrozian. Asistăm, aşadar, la o laicizare a entuziasmului (în sensul său literar, en theos, de îndumnezeire). Trubadurii descoperă plenitudinea fiinţei şi „mîntuirea“ posibilă prin iubirea închinată femeii. În plin Ev Mediu, arta trubadurilor va fi primul semn al curentului renascentist, care va aşeza omul în centrul preocupărilor sale artistice, în locul comuniunii cu divinitatea. „Fenomenul trubadur“ poate fi integrat într-un cadru mai general, care a fost determinat de apariţia în sînul societăţii feudale a Franţei de sud a unei noi arte de a trăi. Are loc o transformare profundă a moravurilor şi a idealurilor clasei nobile, care nu se mai reduce doar la o lume de războinici, stăpîniţi de dorinţa de putere. Sub impactul afluxului de „avuţie şi civilizaţie“, determinat de Cruciadele din secolul al XII-lea (din Orient şi Spania), la curţile meridionale senioriale se trăieşte mai liber şi se cultivă un ideal de viaţă frumoasă, clădită pe emoţii înălţătoare şi rafinament artistic. Mutaţia esenţială adusă de acest ars vivendi se reflectă în noile străluciri pe care le capătă ars amandi, respectiv prin locul tot mai important pe care îl va ocupa femeia în existenţa curtenească. Ea se va bucura de cinstire şi respect, iar trubadurii îi vor dedica un adevărat cult poetic şi amoros (sub chipul unei misterioase Doamne). Această transmutaţie erotică determină apariţia în Occident (secolul al XII-lea) a unui nou tip de relaţie între bărbat şi femeie, care s-a numit dragoste curtenească. Subiectul va inspira aproape exclusiv poetica provensală, devenind un model pentru toate popoarele romanice, cît şi pentru englezi şi germani. Frecventînd curţile senioriale, trubadurii devin maeştrii în arta lui fin’amor (în occitană însemnînd iubire pură, în sensul de elevată, rafinată) care îl înnobilează pe îndrăgostit întrucît dezvoltă (prin răbdare, dominaţie a simţurilor şi comportament etic) calităţi morale şi spirituale alese. Există şi un sistem fix de legi, care se vor constitui într-un cod numit Leys d’amor (în provensală – Legile iubirii curteneşti). Să precizăm, din capul locului, că trubadurii nu cîntau decît iubirea în afara căsătoriei (considerată a se întemeia doar pe unirea trupească) în timp ce fin’amor se referea, în mod esenţial, la contopirea sufletelor. Iubirea pură se întemeia pe trei virtuţi: măsura (mezura), inteligenţa (şen) şi meritul (pretz). Ele erau considerate rădăcini ale binelui, frumosului şi cunoaşterii. Un rol esenţial îl avea mezura care se dezvolta prin educaţie curtenească (supunerea erosului la o disciplină etică riguroasă). Aşadar, arta iubirii, a lui fin’amor, se învaţă! Trubadurul dobîndind, printre altele, o înţelepciune lăuntrică, de ordin spiritual (Les Fous d’Amour au Moyen Age. Orient-Occident, Editrices: Claire Kappler, Suzanne Thiolier-Méjan, L’Harmattan, Paris, 2007). Căci marea descoperire a trubadurilor a fost că dragostea poate fi mai mult decît focul poftei trupeşti. Poate în acest sens trebuie să înţelegem motivul iubirii mereu neîmplinite din cîntecele lor. Să prezentăm, în încheiere, cîteva din legile codului curtenesc. Faţă de femeia iubită, îndrăgostitul se află în poziţie de vasal. Iubirea lui se asemăna cu o slujbă şi, ca atare, era dator să împlinească poruncile Doamnei iubite. Să o cîştige prin frumuseţea versurilor şi prin vibraţiile fermecate ale melodiilor sale. Aşezat în genunchi, trebuia să-i jure fidelitate veşnică, iar Doamna, ca semn şi zălog al iubirii, îi dăruia un inel (care era retras în caz de infidelitate). O importantă regulă a iubirii curteneşti era răbdarea, puterea de a aştepta semnul acceptării de la iubită. Imperativă se dovedea obligaţia de a învălui în taină identitatea Doamnei sale. Rafinarea vieţii curteneşti a îmbogăţit înţelesurile cuvintelor legate de curte. Cortejar însemna: a primi, a însoţi la curte, a frecventa o curte sau a face curte. Cortezia se referea la eleganţa manierelor, de unde sensul cuvîntului curtoazie. La înnobilarea acestor cuvinte au contribuit, fără îndoială, şi trubadurii. Ei ne-au lăsat moştenire tradiţia amorului curtenesc, ceremonia gesturilor curtenitoare, curtoazia. Într-un cuvînt, arta de a face curte femeii de care eşti îndrăgostit.

    Azi, pe stradă

    Dar ce a rămas din toate acestea azi? Cum se face curte în zilele noastre? O anchetă de teren asupra expresiei „a face curte“ ar fi un bun reper.

    Întrebările au fost „Ce este curtoazia“ şi „Ce înseamnă a face curte?“

    La prima întrebare, majoritatea răspunsurilor au fost „sincer, nu ştiu“, „nu cunosc termenul“, sau curtoazia a fost identificată cu bunul simţ, politeţea, a saluta pe cineva. A doua întrebare a avut mai mult succes.

    „A face curte unei Doamne? Adică să o agăţ, să o cuceresc! Întîi discuţia, te împrieteneşti, rîzi, povesteşti. Mergi la film, îi oferi o floare. O aştepţi şi dacă plouă. De fapt, trebuie cam multe!“ (spus cu un oftat copleşit de Bogdan, casier la supermarket)

    „E o chestie depăşită. Pentru că trăim în secolul vitezei. Nu mai ai timp să fii galant. Decît la o petrecere, la o întîlnire cu prietenii. Eşti amabil, îi vorbeşti frumos, chiar dacă tu ai gărgăuni la cap! Dacă-ţi place, poţi să-i cumperi şi flori!“ (Virgil, informatician)

    „Demult, însemna să-i cînţi serenade sub balcon. Acu’ e imposibil. Pînă la etajul zece nu se mai aude nimic. Plus că nu mai au oamenii voce de cîntat. Fiecare se descurcă după puteri.“ (Florin, electrician)

    „Haide că m-aţi spart cu întrebarea asta! (rîzînd) La 7 seara, după muncă, să vorbesc despre curte şi curtoazie?! Bine că n-am băut! Oricum, înseamnă să te porţi politicos. A face curte înseamnă a vrăji o fată. Îi zîmbeşti, o complimentezi. Îi faci atenţii: flori, bomboane, ţii minte ceva frumos despre ea. Dacă întîrzie la întîlniri, o aştepţi. Neapărat o aştepţi!“ (Horia, funcţionar la o firmă)

    „Ce-aţi zis? A face curte: cum adică, să-i fac curte la casă? (mirare extremă) A, aa… Să plac o femeie. La noi nu se agaţă pe stradă ca aici. Nu vezi pupat pe stradă. Trimit o fată la ea (o rudă, cineva apropiat) să vadă dacă vrea să ne întîlnim. Nu trebuie să ştie toată lumea. Dacă o iubeşti, te porţi frumos, o respecţi. Dacă nu vrea, închizi subiectul. Dar poţi să o iubeşti în continuare.“ (Ibrahim, patron turc la un magazin de zaharicale)

    La capătul scurtei noastre anchete, rezultatele se dovedesc mulţumitoare. Femeia nu pare să fi căzut încă de pe piedestalul iubirii. Chiar dacă nu mai trăim într-un „aflux de avuţie şi civilizaţie“, arta de a face curte rezistă cum poate. Comunicarea dintre bărbat şi femeie, „în faza curtenească“, se face prin vorbe frumoase, bomboane, amabilităţi şi servicii. De cîntec (sau poezie) nu mai poate fi vorba, pentru că oamenii nu mai au stare sau se grăbesc. Cea mai grea rămîne, fără îndoială, îndelunga răbdare. Ea se mai poate ostoi, dacă ne gîndim că, la orientali, refuzul de a satisfice dorinţa iubirii este mijlocul cel mai rafinat de a o prelungi. Concluzia: împrospătaţi-vă sufletele cu iubire, altminteri se vor întuneca, precum păsările în colivie, care aproape uită cum e să poţi zbura.

    Cultura lipsei de caracter
    Aparut in Dilema veche, nr. 560, 6-12 noiembrie 2014

    În şirul lung al păcatelor pe care le-am încetăţenit de-a lungul timpului şi pe care le ducem în spate ca pe o grea povară se află şi modul incredibil de atent, aş zice obstinaţia, insistenţa, cu care cultivăm lipsa de caracter. Pentru mulţi dintre noi, lumea înconjurătoare are dimensiunile unei celule în care ne-am izolat pentru că, aşa credem noi, nimeni nu se află la înălţimea noastră, nimeni nu este atît de deştept încît sunetul vocii sale să ne atingă urechea. România este ţara unde chelnerii şi femeile de serviciu sînt aroganţi pentru că ei se află „mai jos“ deoarece nu au avut părinţii bani să-i dea la şcoală, şi nu pentru că ar fi mai proşti. La noi, simplul fapt de a respira acelaşi aer cu savantul îl pune pe servitor în situaţia de a crede că şi el este deştept. Sîntem într-un fel de alienare, caracterizată printr-un egoism arogant în care invidia ne roade şi ne demolează. Invidia aia rece, demolatoare, se citeşte pe chipul nostru, fie că vorbim despre şeful statului („şi eu aş fi putut fi dacă aveam noroc“) sau despre vecinul de la III care şi-a cumpărat maşină nouă („şi eu aş fi putut-o avea dacă nu mă înşela nevasta“). Sîntem amorali, asemenea popoarelor sălbatice din junglă, care nu fac deosebirea dintre bine şi rău. Provocăm semenilor noştri răul, aşa cum respirăm, natural şi fără să clipim. Mereu noi (adică „eu“) sîntem altfel, adică buni, frumoşi şi deştepţi, şi „ei“ (adică „celălalt“) sînt cei cu probleme. Există aici un fel de duplicitate permanentă, găunoasă, care întreţine egoismul.

    Lipsa de caracter, problema moralei evitate, este atotstăpînitoare. Comunismul ne-a sluţit definitiv învăţîndu-ne, în generaţii întregi, că cel mai bine este „să nu te bagi“, adică să nu te implici, în nici un fel, în exteriorul fiinţei tale producătoare de excremente, ură şi invidie. Nu ne implicăm şi nu permitem ca cineva, în jurul nostru, să se implice. Acesta este un alt motiv de suferinţă. Atitudinea, mai exact lipsa de atitudine, ne doare. Ne-am dori cu toţii să fim viteji, să fim eroi, dar ne copleşesc comoditatea şi laşitatea. Numai noi am putut să inventăm o zicală de care ar trebui să ne fie ruşine: „Capul plecat, sabia nu-l taie.“ A sta în rînd, liniştit, este mai mult decît o regulă, este un mod de viaţă. A ieşi din rînd este mai mult decît un fapt de eroism, iar noi nu iubim eroii. „Ce-a căutat acolo?“ sau „Cine l-a pus să facă acel lucru?“, ne exprimăm, condamnîndu-l pe cel care, din vitejie, din caracter sau dintr-un accident iese din rînd. Avem alte repere în a caracteriza caracterul sau lipsa de caracter. Românii trăiesc drama de a-l iubi pe „băiatul bun“, răbdător, capabil să nu crîcnească şi să nu aibă nici un fel de iniţiativă. Orice cetăţean mediocru, ajuns şef într-o amărîtă de instituţie, îşi va căuta şi va cultiva în jurul său pe unii şi mai proşti, şi mai mediocri. Îl va duşmăni şi-i va face viaţa un infern colegului care a avut curajul să-i vorbească în şedinţă sau care crede el că a ridicat ochii la amanta lui. Amanta este adevărata instituţie, la noi. Ea ştie tot, ea face tot, ea decide tot. Tot amanta îi avansează pe „supuşi“, le dă gradaţii de merit şi pune note asupra profesionalismului lor. Dacă ai o problemă, trebuie să mergi prima dată la amantă. Ea este filtrul instituţiei. Ea este prima care se gîndeşte ce ai vrut să spui cu „vorba aia“ sau ce ai vrut să urmăreşti cu propunerea aia. Cu ea nu se ceartă nimeni niciodată, pentru că nimeni nu este dispus să se sinucidă pe vremurile astea tulburi. Cînd şeful iese la pensie, amanta ştie atît de multe, încît numai ea poate să-i urmeze în funcţie.

    Vorbind despre modul în care percepem omul de caracter, Constantin Rădulescu-Motru arată: „Omul de caracter la români nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvîntul grupului, adică acela care a urmat întotdeauna clopotul turmei.“ („Psihologia ciocoismului“, în Scrieri politice, Editura Nemira, Bucureşti, p. 36.) Aşa se face că am creat un cerc vicios, în care opinia şi individualismul sănătos, creator de iniţiativă, şi care poate sparge barierele sînt rapid şi grav pedepsite. Ne pîndim unii pe alţii în speranţa că „va face o greşeală“, după care urmează reclamaţia, ancheta, condamnarea şi, în sfîrşit, executarea celui „vinovat“. Nu există popor care să trăiască cu mai multă intensitate şi cu mai multă plăcere sadică, autodevoratoare, drama celui aşezat pe Patul lui procust. Se „taie“ capete sau picioare, tinerii sînt mutilaţi din vreme de un sistem de învăţămînt care, din nou, pedepseşte iniţiativa şi personalitatea, astfel încît funcţionăm ca o naţie de sluţi şi amputaţi, toţi în acelaşi cadru, toţi construiţi după aceleaşi norme ale unui primitivism agresiv, demolator. Resimţim toate aceste lucruri, dar nu avem puterea şi educaţia de a fi sinceri, pentru a începe ceva, ci ne purtăm ca nişte închipuiţi, nişte prefăcuţi, care preferă să-şi exteriorizeze problemele nu ca pe praguri proprii de trecut, ci ca pe asimilarea lor cu un drum imaginar pe care nu dorim să ne aflăm. De fapt, noi sîntem rătăciţi pe drumul vieţii noastre proprii, şi nu pe drumul „construcţiei capitalismului“, aşa cum dăm de înţeles întotdeauna cînd sîntem întrebaţi. Orice urmă de caracter este amputată cu grijă, la fiecare copil, încă din primii ani de viaţă. I se spune în permanenţă să fie „cuminte“. În mintea noastră, un copil cuminte ar trebui să semene unei plante uitate într-un colţ de cameră şi care este udată rar, din ce în ce mai rar. Mai tîrziu, sensul cuvîntului se schimbă. Cînd pleacă de acasă, fiecare copil primeşte sfatul de „a fi cuminte“, prin asta înţelegîndu-se, de data asta, nu să evite a sparge geamurile şcolii cu mingea, ci să n-o contrazică pe „doamna profesoară“, să dea din cap la fiecare prostie pe care aceasta o spune şi să-i laude metehnele de schizoidă, bătută din cînd în cînd de soţ, cu ţipete care se aud pe scara blocului pînă la parter. Nu ne asumăm responsabilităţi, tocmai pentru că mereu majoritatea pedepseşte întotdeauna pe cei care „îndrăznesc“, pe cei care sînt dispuşi să gîndească şi să se manifeste altfel. Poţi fi orice tip de erou, în România nu vei fi niciodată decorat. Se va găsi cineva să spună că ai furat un măr cînd erai mic, din pomul vecinilor, sau că ai fost răcit astă-iarnă, sau cine mai ştie ce şi, în consecinţă, cel care trebuia să te decoreze va spune: „Mai bine lasă, decît să dăm drumul la discuţii, mai bine nu-l decorăm.“ Lipsa de caracter nu poate fi suplinită cu nimic, iar libertatea fără răspundere a accentuat-o. De altfel, caracterele sînt înfrînte, „modelate“ – aşa cum spuneam – încă din tinereţe.

    Personajul principal al vieţii noastre este ciocoiul. Ciocoismul este un mod de a fi. Ciocoiul se priveşte în oglindă degeaba. Posesor de funcţie la stat şi amantă tînără („cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă şi cea mai de caracter“), el este preocupat doar de fudulia sa. Întrebat dacă este bine în România, el va răspunde invariabil că nu. Constantin Rădulescu-Motru l-a descris cel mai bine: „Ciocoiul suferă din contactul cu mulţimea“, „nu are o ocupaţie anume rezervată pentru sine“, „este lipsit de dragoste pentru o ocupaţie, pentru un ideal“, „Mîndru cu cei mici, ciocoiul este linguşitor şi tîrîtor cu cei mari…“, „iubeşte puterea pentru putere, şi nu pentru gîndul de a face ceva cu puterea“, „a trecut timpul domniilor fanariote şi s-au dus ciocoii, dar ne-au rămas amintirile despre ei, dimpreună cu deprinderile lor: ne-a rămas ciocoismul“ (pp. 97-103). Cel mai greu de suportat lucru la un ciocoi postrevoluţionar nu este faptul că aparţine acestei înfăţişări, ci faptul că lui nu-i convine nimic. Pentru el, România este plină de proşti, scara blocului este populată cu primitivi, oraşul nu-i mai ajunge, judeţul nu-i mai ajunge, ţara nu-i mai ajunge. Nimic nu este bun în România. Prin ciocoi se cultivă cele mai intense sentimente antinaţionale şi el este cel care spune cu „durere“ că poporul român nu are nici un destin. Fie că este om de afaceri sau funcţionar de stat, abia dacă vei reuşi să-i smulgi o vorbă, sau Doamne-fereşte, un zîmbet. El este permanent preocupat, „are treabă“, „nu intră în cîrciumi“ şi nu-i suportă pe români. Ciocoiul îşi urăşte conaţionalii şi nu se simte bine în preajma lor. Se fereşte, de fapt, de vreo vorbă, de un gest care să-l deconspire în goliciunea lui de caracter, în micimea lui umană.

    Bineînţeles că ciocoiul va spune întotdeauna că ne îndreptăm într-o direcţie greşită, pentru că el ştie. A fost „afară“ şi a văzut multe. „Nu-i vom ajunge niciodată pe ăia din urmă“, o spune cu satisfacţie. Ciocoiul nu-şi iubeşte ţara pentru că nu-şi iubeşte părinţii. El este certat cu toată lumea pentru că nimeni nu poate ajunge la „nivelul“ lui. Altfel, este un vierme comod, care îşi găseşte mereu un sprijin în cineva care are nevoie de el. Din punct de vedere social, familia păstrează încă un spirit de clan de tip asiatic, care duce direct la nepotism şi servilism. Efectul şi efortul de impunere de reguli, norme şi instituţii raţionale sînt resimţite de toată lumea ca fiind de ordin negativ şi de aceea toată lumea este împotriva sa. Sîntem de acord să „se dea legi“ şi toată lumea să le respecte, dar pînă la noi, cînd trebuie să le respectăm noi, orice lege, orice normă, orice instituţie ni se par arbitrare, lipsite de conţinut şi cerem cu voce tare desfiinţarea lor.

    Sîntem sfîşiaţi între două lumi, o minoritate conştientă de impunerea normei civilizatoare şi tribul, cu preotul şi şeful său de trib. Cînd un înalt funcţionar al statului, care conduce aparatul administrativ dintr-un judeţ, refuză să se urce în maşina poliţiei, el nu face acest gest din frondă sau din dorinţa de a se da în spectacol. Se întîmplă aşa pentru că i se pare incredibil că poate fi arestat. Ce trib de pe planeta Pămînt şi-a arestat preotul său, iniţiat în toate tainele lumeşti şi dumnezeieşti? Este firesc ca aceşti oameni să spună că ne îndreptăm într-o direcţie greşită. Pînă şi „enoriaşii“ săi nu sînt cetăţeni, ci o populaţie condusă nu după legi, ci după cutume. Un asemenea enoriaş va trece cu maşina pe culoarea roşie a semaforului, dar niciodată nu va traversa strada pe unde a trecut o pisică. Primitivismul este o stare, un mod de a fi pe care numai prin recunoaştere putem să-l conştientizăm şi să încercăm ceva. Ne dorim libertatea, dar nu ne asumăm responsabilitatea. Cei mai mulţi dintre noi sînt prea „mici“ pentru a spera vreodată că pot fi cu adevărat liberi şi ar da oricînd libertatea pentru o avansare la locul de muncă sau pentru un serviciu sigur.

    Trebuie să ne hotărîm dacă dorim să ne situăm de partea libertăţii şi dacă da, să milităm pentru bună vecinătate, aşa cum îi spunea Galbraith, şi pentru asumarea moralei omului liber, şi nu a omului sălbatic. Ce dorim să fim, „semeni“ sau „netrebnici“? Sedlacek pune în evidenţă, în mod clar şi în cuvinte memorabile, tipul de alegeri în faţa cărora ne aflăm. „Întrebarea dacă omul este bun sau rău constituie o interogaţie fundamentală pentru ştiinţele sociale. De la această întrebare va porni reglementarea. Dacă omul este rău din fire, atunci se impune să fie împins cu forţa spre bine şi să i se limiteze libertatea. dacă este o lume sălbatică, a luptei pe viaţă şi pe moarte între oameni, aşa cum crede Hobbes, atunci avem nevoie de un stat puternic, de un Leviatan care să-i forţeze pe oameni în direcţia binelui. Dar dacă natura umană este bună, atunci intervine mai mult laissez-faire. Omul poate fi lăsat în voia lui, pentru că firea umană va avea tendinţa automată de a-l dirija spre bine. (…) Aceasta este una din întrebările-cheie pentru economie: se poate conta pe liberul-arbitru a mii de indivizi, sau societatea are nevoie de coordonare venită de sus? În care dintre domeniile de activitate umană piaţa spontană poate ajunge la rezultate optime? Cînd se întîmplă să tindă spontan spre bine şi cînd spre rău? Tocmai în această problemă a caracterului bun sau rău pe care-l are esenţa umană rezidă diferenţa dintre variatele curente de gîndire. Sîntem o societate de rău-făcători sau de bine-făcători? De netrebnici sau de semeni?“ (Tomas Sedlacek, Economia binelui şi a răului, Editura Publica, Bucureşti, 2012, p. 281)

    Concluzie, Amy Neagoe( E.U. Master Diplomat(International Economic Relations), Researcher, Expert, Professional in ‘Communications’ , Professional in ‘International Business Law’, University teacher, English translator, Journalist, Fine and Graphic Artist, Graphic Designer mrs. Amy A.M.C. Neagoe)

    ‘ Permiteți-mi să închei, rezumînd pentru toate și toți ce mi-au citit resumeeurile publicate in data de 10 iunie, a.c. Si dupa aceea, au ieșit pe diverse posturi tv(intreaga mass-medie autohtona fara exceptie, fiind detinuta de catre moguli politicieni). Au iesit pe post, ca sa comenteze nr.petrecerilor la care a participat prioritar, dna Kovesi. Hmmmmmm..
    In conditiile in care de peste zece ani de zile de cind mă culc singură, cu o veșnică ‘broken heart’. Am reamintit si reamintesc continuu, ceea ce v-am confirmat, anual. Anume: in plan profesional, am fost si sunt total echidistanta față de oricare instituție, de absolut orice mărime și locație și de orice fel. Dar mai ales, față de oricare persoană(din justiție și instituțiile asociate acesteia, d.a.). Așadar, permiteți-mi vă rog domnule Senator Ph.D.Ma Florin Cîțu, să rezum ceea ce am făcut eu public despre experiența mea, cu ajutorul dumneavoastră.
    Astfel, stimabili si stimabile care cunoasteti indecent si infractor ceea ce fac eu inclusiv de cite ori intru on-line pe laptopul meu, de acasă. Permiteti-mi sa va atrag atentia, ca nu mi-ati inteles(pentru a cita milionimea oara, in nația asta cu oameni handicapați prioritar, prin incapacitatea de a simți și înțelege corect cel mai puțin emoțiile, vreodată). A.i., nu petrecerile(dnei Procuror Kovesi si ale oricui) au fost vreodata, problema. Fiindca si eu am mers in cluburi si in discoteci si mi-ar fi placut permanent sa am ocazia sa o fac(cum o faceti dintotdeauna inclusiv domniile-voastre), in continuare. Desi nu am mai fost invitata vreodata la petreceri, de aproximativ 20(douazeci) de ani…
    Problema este, doar urmatoarea: personalitatea mea integra si hotărîtă să nu faca compromisuri, cu ceea ce am dovedit(mult prea bine) ca am invatat si inteles(datorită I.Q,ului și autodeterminării mele obținute prin naștere), mereu..
    Așadar, deoarece de-o viață întreaga nu m-a ajutat nimeni cu vreo ‘pila’, a.i. sa ma realizez(in calitatea mea de om normal si supranormal, dar mai ales dovedit complet sanatos si corect, d.a.)…. Unde ar trebui sa ma expun si cum si cit(însă atît cît să nu îmi fie rușine, in primul rind de ceea ce fac si de mine insami): a.i. ca sa se inteleaga ce deosebita(si indicata) pentru orice economie sunt, doar eu in primul si cel mai important rind?
    Pe care dintre dumneavoastra ar trebui sa il rog sa aiba inclusiv relatie(ii) intime si private cu mine; si mai ales, sa se simta atit de satisfacut si implinit, in urma acestora; incit sa imi deschida la picioare, exact asa cum stiu si vreau eu, cel mai puțin piața angajărilor aici si in toata lumea, d.a.??
    ..și-n primul rînd cu angajari, de tipul acelora pe care le-au avut totdeauna ‘femelele si masculii’ importanti si copiii cu rudele si prieteniile lor, d.a.????????????
    Adica, conform tuturor profesiilor din orice domeniu(corespunzind pregatirilor mele): dar care numai dumneavoastra v-au dat intotdeauna posibilitatea sa iesiti pe post(in orice forma a mass-mediei), dar sa mai fiti si plătiți(te) în urma ieșirilor(comunicărilor și faptelor) dvs., de orice fel ????????????
    Aștept răspuns..
    Respectfully Yours,
    looking for a right life, and a right job, according to L.76 / 2002 Unemployment law ; The Romanian Constitution M.O.767/31 Oct.2003; National Education Law 1/2011 ; L.11/1991 against dishonest competition,
    E.U. Master Diplomat(International Economic Relations), Researcher, Expert, Top Professional in ‘Communications’ , Professional in ‘International Business Law’, University teacher, English translator, Professional Journalist, internationally awarded Fine Artist, mrs. Amy A.M.C. Neagoe= E.U. Top Correct H.O Master, Expert, Top cultivated professional, top winner official independent Diplomat female, born in the summer of 1979

  4. IATA VESNICA REALITATE:
    Respectfully Yours,

    E.U. top-correct H.O.: Master, Expert, Top-cultivated professional, top-winner independent official diplomat mrs. Amy Ana Maria Neagoe// E.U. Master Diplomat in the International Economic Relations, top awarded many-professional, mrs.Amy Neagoe

    Compulsory Note: I’ve got all these permanent official titles, with no exception. Only under the common daily compulsoriness of the national law for any profession, or occupation(No handicap, disabilities or chronical diseases; dirty criminal record): officially counted on for anyone, since the age of 14(fourteen)on, up to the compulsory retirement age. I write you down the continuous validity, of my strictly official titles(but jobs), in the following order:
    I’m a Pro-Right(liberal independent) female born, in 1979; and always looking for a right life and a right job, according to L. 76/2002 Unemployment law; The Romanian Constitution M.O. 767/31 Oct.2003; National Education Law 1/2011; L.11/1991 against dishonest competition: forever officially top E.U. Master Diplomat(International Economic Relations), Master Economist(Business Communications in English); Independent Researcher; Expert; top-professional in ‘Communications’, top-professional in ‘Business Law’, Journalist; University teacher; English translator; internationally awarded fine artist mrs. Amy Neagoe(born in 1979)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s